Mi s-a parut interesant sa va prezint un material,in mai multe episoade cu Romania interbelica, cea mai interesanta perioada din istoria Romaniei.
Viata economica
Din punct de vedere economic, România interbelica este o poveste de decãdere şi de succes.
Primul razboi mondial a însemnat secãtuirea industriilor, asemãnãtor majoritãţii celorlalte state beligerante, dar, în acelaşi timp, rezultatul luptelor a fost favorabil românilor, asigurând Marea Unire, şi creînd o mai mare piaţã internã, devenitã premiza dezvoltãrii de mai târziu.
România interbelicã a cunoscut 4 etape, cele de criza fiind urmate de cele de dezvoltare, într-un lanţ de evenimente strâns legate de cele externe.
Prima parte, cuprinsã între anii 1918 şi 1922 a fost una de refacere, în care se urmãrea redresarea României dupã o luptã grea, care a cerut ca tribut cheltuieli foarte mari, şi exploatarea teritoriului ocupat de cãtre inamici. Pierderile materiale considerabile, dezorganizarea transporturilor(lucru care ducea, invariabil, la îngreunarea comerţului intern şi, în consecinţã la lipsa mãrfurilor de consum), sporirea continuã a inflaţiei, agravarea datoriilor interne şi externe, precum şi problemele din agriculturã au impus aceastã refacere ca o primã necesitate.
Aceasta s-a realizat prin amplificarea neîntreruptã a activitãţii bancare şi industriale datoritã sporirii numãrului societãţilor anonime şi a capitalurilor investite, precum şi consolidãrii burgheziei. Nu trebuie uitat cã în aceastã perioadã partidul naţional liberal, creat de şi pentru burghezie, a fost cel care a deţinut puterea, membrii sãi fiind direct interesaţi de dezvoltarea economiei. Aceştia, ghidându-se dupã doctrina ”prin noi înşine”, au început micşorarea intervenţiei capitalurilor strãine, încurajând întreprinzãtorii locali.
Cea mai radicalã mãsurã luatã a fost, fãrã îndoialã, reforma agrarã, care, la final, a însemnat expropierea a 66% din teritoriile agrare. În fapt, aceastã reformã a fost legiferatã treptat, incepând cu 1917, (când Parlamentul refugiat la Iaşi a inclus în Constituţie dreptul de expropiere) şi încheind cu 1921 când Parlamentul a votat legea agrarã. Ca urmare, structura proprietãţii a fost schimbatã total, România devenind o ţarã a micilor proprietari. Marile moşii au fost drastic reduse, moşierimea dispãrând treptat din peisajul social. Totuşi, fãrã capital, inventar corespunzãtor, sau cunoştinţe de agriculturã, şi datoritã divizãrii treptate a teritoriilor şi a crizei economice, ţãranii nu fãceau faţã la noua lor independenţã. Deşi creaţia PNL, în perioada 1922-1928, guvernele liberale s-au dezinteresat total de situaţia agriculturii. Creditele acordate de Banca Naţionalã nu corespundeau necesitãţilor ţãranilor, iar guvernele au impus taxe foarte ridicate pentru exportul de cereale. În acest context, ţãrãnimea a cunoscut un proces de sãrãcire accentuatã, luptând din greu pentru pâinea zilnicã.
Pe de altã parte, industria a cunoscut un progres continuu într-un ritm relativ ridicat. În viaţa politicã, au apãrut discuţii pe marginea problemei industriei şi industrializãrii. Astfel, s-au format douã tabere distincte, cu idei opuse. Prima era cea a liberalilor, care susţineau politica „prin noi înşine”(ce susţinea industrializarea pe cãi interne şi fãrã capital strãin), şi cea de-a doua aparţinea partidului ţãrãnist, care susţinea politica „porţilor deschise”(favoriza pãtrunderea capitalului strãin în economia româneascã). Partidul cu cea mai mare influenţã în aceastã perioadã a fost cel liberal, impunându-şi politica protecţionistã activã prin legi protecţioniste, şi apãrând efectiv industria naţionalã. Astfel, importul scade, iar industria cunoaşte un ritm accelerat de dezvoltare. Acest sistem de încurajare a capitalurilor interne a fost denumit neoliberalism. Urmãrind accentuarea rolului industriei, creşterea rolului statului prin planuri economice, exploatarea bogãţiilor solului şi limitarea capitalului strãin, reprezentanţii acestui nou curent au luat mai multe mãsuri legislative(cum ar fi legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor din 1920 sau legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 1924).
Transporturile au fost, deasemenea afectate de rãzboi, impunându-se acum luarea de mãsuri pentru refacerea cãilor ferate şi a şoselelor. Astfel, a fost introdus transportul interurban cu autobuzul(1921), şi au fost construite numeroase cãi ferate cu utilaj feroviar produs la întreprinderile Malaxa şi Reşiţa. În privinţa transportului aerian, s-a format în 1920 Direcţia Aviaţiei din cadrul Ministerului Comunicaţiilor. Deasemenea, România s-a numãrat printre primele state cu transport aerian de cãlãtori pe rutele interne.
Activitatea comercialã a fost învioratã abia în1924 datoritã noilor tarife vamale protecţioniste, impuse de liberali. Sistemul bancar a avut partea lui de dificultãţi, cunoscând o constantã, în ciuda mãsurilor luate. Totuşi, leul era o monedã liber convertibilã, care participa la operaţiile bursiere din lume. Rolul cel mai imoprtant, în acest sector, îl avea Banca Naţionalã a României. Alte bãnci importante erau Banca Româneascã, Banca Românã, Banca de Credit Român, ş.a.
Urmãtoarea perioadã, cuprinsã intre anii 1922 şi 1929 a fost una de avânt economic. Acum s-au elaborat cele patru legi ale economiei organice de exploatare a bunurilor statului şi bogãţiilor naturale(1924). Astfel, s-a elaborat legea privind comercializarea întreprinderilor economice ale statului (6 iunie), legea regimului apelor(23 iunie), legea energiei(1 iulie) şi legea minelor(4 iulie). Aceste mãsuri favorizau evident factorii româneşti constând în în capital, muncã şi iniţiativã, stabilind restricţii pentru activitatea capitalurilor strãine.
În 1928, la putere vine partidul naţional ţãrãnist al lui Iuliu Maniu, care-şi impune programul „porţilor deschise”.
Pânã în 1929, economia româneascã cunoaşte o dezvoltare accentuatã datoritã lãrigirii pieţei interne, a încheierii refacerii postbelice, a consolidãrii poziţiei burgheziei autonome, a intervenţiei statului, şi a politicii protecţioniste.
Perioada cuprinsã între anii 1929-1933 a fost una de puternicã crizã, ce a afectat toate sectoarele vieţii economice. Situaţia precarã a maselor, caracterul predominant agrar al economiei, dominaţia capitalului strãin, accentuarea datoriei publice externe, comerţul extern deficitar( se exportau materii prime ieftine şi se importau produse industriale scumpe) sunt doar câţiva dintre factorii care au accentuat criza.
Acum s-au manifestat mai multe efecte nocive asupra societãţii, cum ar fi scãderea masivã a preţurilor, numeroase falimente, concedieri, sãrãcirea ţãranilor prin ruinarea a mii de gospodãrii ţãrãneşti, amplificarea şomajului, mişcãri de revoltã reprimate cu asprime, presiunea capitalului strãin, închiderea a numeroase întreprinderi, scãderea masivã a producţiei, falimentul a numeroase banci, ş.a.m.d. Apogeul a fost înregistrat în 1932, când registrele arãtau 300 000 de şomeri.
În agriculturã, aceastã perioada a însemnat scãderea suprafeţei cultivate şi a preţului la produsele agrare. Astfel, ţãrãnimea, grav afectatã de sãrãcie, a fost nevoitã sã in noi împrumuturi pe care nu le puteau restitui, fiind, în final, nevoiţi sã-şi vândã pãmânturile. Deşi statul a încercat ajutorarea acestei pãturi sociale, prin încurajarea învãţãmântului agricol, şi prin legile de conversiune a datoriilor, ţãranii vor rãmâne una dintre cele mai defavorizate pãturi sociale.
În industrie, problemele economice s-au manifestat prin scãderea productivitãţii industriale şi a preţului la produse, prin creşterea numãrului de someri, şi prin falimentul a circa 1000 de întreprinderi.
Profunzimea şi gravitatea acestei crize a demonstrat nevoia luãrii de noi mãsuri în urma cãrora sã se reorganizeze economia. Au fost fondate Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Inzestrãrii Armatei şi Ministerul Corpului Superior de Control. S-au fãcut investiţii de capital prin comenzi de stat, şi au fost încurajate noile ramuri şi subramuri.
Anii 1934-1939 sunt simbolul unei relansãri economice fãrã precedent. Aceasta este perioada în care România se afirmã ca o ţarã puternicã şi capabilã de a ieşi bine din orice context.
Industria a cunoscut acum un mare avânt , dezvoltându-se, în principal, industriile petrolului, metalurgicã şi textilã. Industria naţionalã este încurajatã iar tarifele la import sunt ridicate. Totuşi, se manifestã interesul partidului liberal pentru a instaura dirijismul economic. Prin finanţare intensivã, protecţie vamalã şi controlul cartelurilor, burghezia liberalã şi-a consolidat rolul în scara socialã. Deasemenea, Ministerul Economiei Naţionale, organ creat pentru refacerea economiei, a urmãrit concentrarea şi centralizarea capitalurilor şi impunerea monopolului, în acelaşi timp în care a consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice.
Aceste mãsuri au funcţionat exact aşa cum trebuia, cãci în 1938 s-a înregistrat momentul de vârf al economiei interbelice româneşti. Dupã acest an, România a avut locul 1 în Europa la producţia de petrol, locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur, şi locul 4 la producţia de grâu. Deasemenea, am avut, în perioada dintre anul amintit mai sus şi al doilea rãzboi mondial, locul 6 în lume pentru nivelul economiei în general.
Economia româneascã din perioada interbelicã, este strâns legatã de viaţa de zi cu zi a fiecãrui cetãţean. Vorbim aici de o interdependeţã evidentã şi logicã între societate şi economie. Astfel, cei realizaţi din punct de vedere economic(industiaşi, bancheri şi oameni de afaceri, cum ar fi Nicolae Malaxa sau Ion Gigurtu) au fost realizaţi şi din punct de vedere social, iar cei nerealizaţi economic(cei fãrã avere şi fãrã nume: ţãranii, muncitorii, ş.a.m.d.) nu au fost realizaţi nici social.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu