Viata sociala
Dupã 1918, societatea a cunoscut un proces de separare, oamenii diferenţiindu-se radical datoritã spaţiului de locuire, a stãrii materiale, dar şi a mentalitãţii. Astfel, se formeazã douã cadre sociale, unul fiind cel de la oras şi celãlalt cel de la sat.Primul cuprinde acea parte a populaţiei legatã de modern şi de Occident, iar celãlalt este format din oameni care-şi trãiesc viaţa dupã tradiţie şi obicei. Deşi majoritatea populaţiei trãia la ţarã, cele mai importante schimbãri se petrec la oraş, unde modernitatea are cea mai mare influenţã.
Şi acum, ca şi înainte, se disting clase sociale diferite, cu probleme diferite şi cu un stil de viaţã propriu.
Cea mai importantã clasã socialã din aceastã perioadã este burghezia. Ea este clasa conducãtoare, liberalismul fiind cea mai influentã ideologie a vremii. Aceştia erau constituiţi în douã ramuri: cea tradiţionalã(burghezi formaţi în secolul al XIX-lea, cum ar fi fam. Assan, Costinescu, Alexandrescu, Stirbey, etc.), şi cea de primã generaţie(burghezii apãruţi dupã 1918, dintre care cel mai important este Nicolae Malaxa, proprietarul întreprinderii Malaxa din Bucureşti). Burghezii, indiferent de momentul formãrii, au jucat, pe tot parcursul perioadei interbelice, un important rol atât economic, cât şi politic, consolidându-şi puterea datoritã cât şi în sprijinul dezvoltãrii economice. Partea care a dominat, ca numãr, a fost burghezia micã şi mijlocie, acei întreprinzãtori mici, care au reuşit sã ridice economia româneascã la standarde europene. Totuşi, marea burghezie a fost cea cu cea mai mare inflenţã politicã, o parte din aceştia formând, în jurul regelui Carol al II-lea o grupare influentã numitã camarila regalã.
Moşierimea, categorie socialã tradiţional româneascã, aflatã, înaintea primului rãzboi mondial, în vârful societãţii, dispare acum, datoritã reformei agrare. Investind banii primiţi ca despãgubire, moşierii au devenit burghezi. Unii dintre ei au pãstrat pãmânturile rãmase, însã majoritatea au abandonat complet agricultura.
În schimb, numeroşi burghezi au cumpãrat moşii pe care le arendau. Cu timpul, deţinerea unei moşii, practicã a burgheziei, a devenit un motiv de mândrie, un blazon, un titlu nobiliar.
Cei care şi-au pãstrat pãmânturile au beneficiat de posibilitatea cumpãrãrii de unelte şi maşini noi, fapt ce a ajutat la dezvoltarea agriculturii.
O altã clasã care s-a impus a fost cea a intelectualitãţii. Puţin numeroşi, şi înscrişi la recensãminte ca funcţionari sau
burghezi, intelectualii epocii au avut o influenţã remarcabilã asupra mentalitãţii epocii.
Majoritatea acestor învãţaţi era formatã din cadre didactice, care, în general, aveau o situaţie financiarã bunã. Dintre aceştia se detaşau profesorii universitari, cãci funcţia din Universitate aducea cu sine siguranţã financiarã, aşa cum aratã şi Iorgu Iordan în memoriile sale: „O catedrã în învãţãmântul superior din România veche valora –acesta-i termenul exact- cât o moşie bunã, cu avantaje în plus faţã de aceasta. Cãci, în afarã de „glorie”, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fãrã teama pe care o avea moşierul, cã o secetã sau altã întãmplare asemãnãtoare îl poate ruina” ¹ .
Totuşi, noii intelectuali au început sã punã la îndoialã vechile valori, unii practicând un modernism agresiv(de exemplu, artiştii ca Brâncuşi, Ion Vinea, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen Ionescu, G. Enescu, etc.).
Mulţi dintre învãţaţi aveau simpatii pentru mişcãrile de stânga, sau de dreapta. In genere, simpatizanţii universitari ai Legiunii, ca Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, respingeau ideile modernismului, cãutând sã defineascã o spiritualitate românã, şi crezând cu tãrie în acea Românie o tradiţiilor, pe care ei o considerã pierdutã.
Pe de altã parte, intelectualii tradiţionali, ca Nicolae Iorga, pierd respectul studenţilor şi chiar a colegilor, datoritã ideilor prezentate de aceştia, considerate, în general, depãşite.
Scriitorii formau o categorie aparte, trãind cu convingerea cã reprezentau „ceva”, şi cã slujba e degradantã. Ei considerau cã rolul lor era acela de a observa lumea, şi nu de a face parte din ea.
În acelaşi timp, s-a format o intelectualitate tehnicã, şi a noilor ştiinţe sociale. Dintre aceştia, se remarcã personalitãţi ca Dimitrie Gusti(fondatorul unei şcoli sociologice), Virgil Madgearu, Victor Slãvescu, Mihail Manoilescu şi Gheorghe Zane(ultimii patru fiind fondatorii gândirii economice române).
În principal, intelectualitatea românã din perioada interbelicã s-a plasat pe poziţii progresiste, şi a cunoscut o creştere numericã şi calitativã remarcabilã. Trebuie, de asemenea, observat cã Universitatea din Bucureşti, în privinţa numãrului de studenţi şi a gradului de pregãtire, se afla printre primele trei universitãţi din lume.
Una dintre noile grupãri apãrute a fost muncitorimea, clasã apãrutã ca urmare a industiralizãrii masive din perioada studiatã. Mihail Manoilescu afirma:” Industria nu eşte numai cheia bogãţiei statelor moderne, dar este în acelaşi timp marea şcoalã a popoarelor[...]. In industrie existã o multitudine de specialitãţi tehnice şi ştiinţifice, ea trezeşte în om însuşiri latente şi nebãnuite. Pãstoritul corespunde pe plan cultural cu analfabetismul, agricultura cu şcoala primarã şi industria cu gimnaziul şi liceul” ². Astfel, muncitorimea aparţinea unui nivel relativ ridicat(bineînţeles, în comparaţie cu ţãrãnimea) de cunoştinţe.
Condiţiile de muncã difereau în functie de întreprindere. Astfel, întreprinderile mici şi atelierele erau, de regulã, insalubre, lipsite de condiţii igienico-sanitare, iar întreprinderile mari aveau condiţii mai bune, fiin dotate cu utilaje moderne, salã de baie şi cantinã.
Pentru încheierea contractelor de muncã şi impunerea respectãrii lor, muncitorii erau, asemeni statelor vestice, organizaţi în sindicate, care luptau prin acţiuni multiple, inclusiv greve. Ca urmare, grevele au avut intensitate mai ales pe timp de crizã(1918-1920 şi 1929-1933). Au avut loc, în aceste perioade, numeroase greve, cum ar fi grevele muncitorilor tipografi din Bucureşti, reprimate de guvernul liberali la 13/26 decembrie 1918, greva generalã din octombrie 1920, înfrântã de guvernul Averescu, greva minerilor de la Lupeni din august 1929, grevele petroliştilor din valea Prahovei, grevele ceferiştilor din Bucureşti din ianuarie-februarie 1933, înãbuşite în sânge de ţãrãnişti, etc. Deşi grevele din perioada 1934-1937 au fost dispersate, şi în general au dus la satisfacerea totalã sau parţialã a revendicãrilor, şi la angajarea în activitatea industrialã a femeilor, ele au afectat 1708 întreprinderi, implicând 45,8% din totalul salariaţilor.
Constanta comparaţie între muncitorime şi ţãrãnime conduce la inevitabila observaţie cã muncitorii trãiau, în general, mai bine decât compatrioţii lor de la sate, cãci, în ciuda temerii şomajului, aceştia nu aveau responsabilitatea de a vinde produsele, şi nici de a întreţine întreprinderile. Deasemenea, ei aveau posibilitatea de a avansa în cadrul întreprinderii, şi o mai mare deschidere cãtre modernitate şi posibilitãţi de îmbogãţire.
Un alt grup social era constituit de funcţionari. Acestia au cunoscut o constantã crestere numericã datoratã modernizãrii aparatului de stat şi a necesitãţilor resimţite de unele provincii. Conform statului, ei earu cei care un serviciu public permanent într-un oficiu al cãrui buget era supus aprobãrii Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judeţene şi comunale. Lucrãtorii publici beneficiau de imavomabilitate, şi aveau drept de vot. Totuşi aceştia nu aveau dreptul de a declara grevã, sau de alua decizii politice, şi nici nu puteau fi aleşi decât dacã demisionau din funcţie.
În ciuda faptului cã partidele cereau reducerea numãrului lor, acestea cãutau sã-şi punã în funcţie un numãr cât mai mare al partizanilor proprii.
Ţãrãnimea, principala forţã de muncã din România interbelicã, constituiau majoritatea populaţiei, fiind subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa Rãsãriteanã. Totuşi, trãind cu o mentalitate conservatoare, şi fiind incapabili ca întreprinzãtori, aceştia au rãmas una dintre cele mai sãrace categorii sociale.
Reforma agrarã a dus, fãrã îndoialã, la imbunãtãţirea vieţii ţãranului şi la uniformizarea distribuţiei proprietãţii agrare. Într-adevãr, un ţãran împropietãrit câştiga de douã ori mai mult decât unul fãrã pãmânt. Astfel, au apãrut in zonele rurale noi construcţii racordate la condiţii moderne.
Pe de altã parte, proprietãţile nou-formate de 5ha nu erau viabile economic, mãsura fiind luatã doar din interes electoral. Apare fenomenul înstrainãrii loturilor primite. Cauzele sunt simple: pãmântul puţin şi obligaţiile pentru achitarea pãmântului, la care se adaugã creşterea taxelor şi impozitelor şi scãderea preţurilor la produsele agricole, toţi acesti factori au facut ca ţãranul de rând sã nu-şi poatã permite unelte şi maşini moderne, care sã-l ajute sã producã atât cât sã poatã trãi in condiţii bune. Ca urmare, mulţi ţãrani au migrat la oraş, sperând la o viaţã mai bunã; însã oraşul nu-i putea absorbi, formându-se astfel o suprapopulaţie ruralã, constând în mânã de lucru foarte ieftinã, care a pus o frânã în calea dezvoltãrii agriculturii.
Astfel, ţãranii veniţi la oraş au fãcut parte din categoria marginalilor, a celor care cu greu trãiau de pe-o zi pe alta. Aceastã grupare aflatã la marginea societaţii era constituitã din numeroşi oameni defavorizaţi, cum ar fi orfanii, infirmii, oamenii foarte în vârstã şi lipsiţi de sprijin, vãduvele, cerşetorii şi prostituatele. O categorie aparte dintre aceştia o constituiau victimele de rãzboi, plãgi deschise rãmase în urma rãzboiului în adâncul societãţii.
Deşi s-au înfiinţat, în iulie 1921 legi pentru a stopa vagabondajul şi cerşetoria, şi s-au creat colonii de muncã, şcoli de corecţie şi aziluri pentrubãtrâni si infirmi, aceştia rãmâneau o parte vizibilã şi apãsãtoare a oraşelor.
Dintre marginali, prostituatele au reprezentat cel mai bine moravurile epocii. Cea mai veche meserie din lume se practica legal, în case de toleranţã cu aprobare de la primãrie şi sub control medical şi legal. Fetele aveau un nivel intelectual foarte scazut şi un vocabular trivial, însã nu practicau meseria la vedere, şi nu aveau un comportament public imoral. Era, totusi o meserie foarte raspândita, din care se putea supravieţui.
Viaţa cotidianã dupã primul rãzboi mondial a constituit un stil de viaţã relativ modern, cu multe facilitãţi pentru unii şi cu mult neplãceri pentru alţii. În general, se manifestã un caracter diferenţiat al condiţiilor de viaţã, cât şi a mentalitãţii, în funcţie de zona locuitã, existând diferenţe clare între mediul urban si cel rural.
Oraşul interbelic a reprezentat mediul propice dezvoltãrii unei vieţi civilizate şi moderne.
Aşezãrile urbane ar putea fi sistematizate în patru zone funcţionale: zona centralã, cea a mahalalelor, cea industrialã, şi cea agricolã. Prima era formatãdin principalele clãdiri urbane, cum ar fi primãria, liceul, tribunalul, cinematograful, teatrul, etc., fiind o zonã constituitã din clãdiri cu faţade impozante şi bulevarde largi. Zona mahalalelor era formatã din casele marginalilor, joase, si înconjurate de curţi şi grãdini. Apoi, zona industrialã era formatã din fabrici şi antrepozite, casele muncitorilor, şi vilele personalului tehnic superior. În sfârşit, zona agricolã aparţinea persoanelor particulare sau primãriei.
Confortul era la nivelul la care se aflau majoritatea oraşelor Occidentale ale vremii. Existau reţea de apa curentã, strãzi asfaltate, iluminat public(iniţial cu gaz aerian, spre sfârşitul perioadei interbelice, introducându-se iluminatul electric; zonele periferice n-au beneficiat în aceastã perioadãde iluminat public), servicii de salubritate(deficitare în mahalale) şi transport în comun.
Transportul public era realizat prin mai multe cãi. Astfel, existau tramvaiul electric, care l-a înlocuit pe cel tras de cai, troleibuze(apãrute mai întãi în Timişoara în 1921, şi apoi în Bucureşti în 1929), autobuze şi birjele sau trãsurile(preferate pentru cã ofereau mai multe comoditãţi, asemãnãtoare cu cele de la taxiurile de azi).
Strada oferea un adevãrat spectacol datoritã firmelor iluminate, şi a vitrinelor încãrcate. Existau, pe lângã acestea, vânzãtori ambulanţi ce ofereau adevãrate spectacole prin strigãtele şi zgomotele pe care le fãceau pentru a-şi vinde produsele.
Oraşul oferea o imagine diversã din numeroase puncte de vedere, existând aici cetãţeni de diferite nivele sociale şi intelectuale. Cei mai dinamici dintre aceştia erau burghezii, care aveau o condiţie socialã importantã, şi care trãiau într-o relaţie de interdependenţã cu statul.
Viaţa orãşenilor, era influenţatã de dezvoltarea industriei, comerţului şi serviciilor. Astfel, bunãstarea orãşenilor depindea de dezvoltarea economiei, afirmarea industriei având consecinţe benefice asupra societãţii urbane.
În consecinţã, oraşul a cunoscut o relativã stare de bine, datoritã dezvoltãrii industriei şi a progreselor în învãţãmânt de dupã 1918(în 1930, trei sferturi din orãşeni ştiau carte).
Guvernele liberale au fãcut eforturi pentru dezvoltarea învãţãmântului, triplând bugetul instrucţiunii publice. Deasemenea, în 1924 s-a dat legea învãţãmântului, crescând numãrul de clase pentru şcoala generalã obligatorie la 7 clase(în loc de 4) şi instaurându-se pedepse pentru pãrinţii care nu-şi trimiteau copiii la şcoalã. În acelaşi timp, se înregistreazã o dinamicã ridicatã a învãţãmântului universitar, numãrul studenţilor crescând încontinuu. Ca urmare, apare o nouã generaţie de intelectuali, cu viziuni noi, moderne, şi interesati de noi ramuri ştiinţifice.
Nivelul intelectual şi starea financiarã au fost cele care au generat caracteristici specifice locuinţelor, diferenţiindu-se astfel clasele sociale.
Marea burghezie, gruparea cea mai influentã a acestei perioade, avea locuinţe în centrul oraşului, ce beneficiau de toate elementele confortului urban. Interiorul era amenajat şi decorat sub influenţa curntelor europene, într-un stil încãrcat care genera o atmosfera încarcatã. Existau în cadrul acestei clase şi oameni care trãiau într-un apartament la bloc amenajat cu mobilã simplã într-un stil modernist.
Burghezia mijlocie trãia în zona medianã a oraşului, beneficiind de majoritatea elementelor confortului urban. Elementele prezente întotdeauna într-o astfel de casã erau ceasul de perete, oglinda, lampa de masã, şi alte astfel de obiecte cu rol decorativ.
Micii comercianţi trãiau în case cu parter de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţ de 2-3 camere, care nu aveau nici luminã electricã, nici apã curentã, şi nici canalizare. Acestea se aflau la periferie, constituind un contrast puternic cu cele din centru.
Creşterea populaţiei şi nivelul scãzut al veniturilor, a generat o problemã nouã: nevoia de locuinţe cu chirie. Însã acestea valorau mult, populaţia sãracã abia reuşind sã plãteascã chiria lunarã. Cu timpul, în jurul acestor apartamente cu chirie s-a creat un cerc vicios, cãci chiriaşul nu avea banii pentru locuinţã, iar proprietarul nu primea destui bani pentru a investi. S-au dat legi pentru stimularea construirii de locuinţe ieftine, astfel încât, cei care vroiau sã construiascã erau scutiţi de impozit pe 10 ani, aveau reduceri de taxe pentru transportul materialelor, şi facilitãţi la cumpãrarea de terenuri. Cu timpul, fenomenul supra populãrii va fi atenuat, însã niciodatã înlãturat.
O alta problemã legatã de locuinte a fost fenomenul construcţiilor instantanee. Oraşele erau supuse unor planuri de sistematizare, însã adesea s-a construit la voia întãmplãrii şi în grabã pentru a scãpa de plata taxelor aferente. Acest tip de construcţii era caracterizat printr-o calitate inferioarã a materialelor de construcţie, lipsa lucrãrilor edilitare, şi lipsa normelor de aliniere urbanisticã.
O altã parte a vieţii cotidiene este alimentaţia, factor care diferã în funcţie de venituri. Deşi produsele agricole erau relativ ieftine, perioadele de crizã au dus la inflaţie. Ca urmare, orãşenii cu venituri mici cereau salarii care sã reflecte nivelul inflaţiei.
Pe de altã parte, localurile ca restaurantele, birturile şi bodegile constituiau simbol pentru categorii sociale, şi locuri de întãlnire pentru oameni de acelaşi nivel financiar. Ca urmare, la restaurantele de lux clientela era din elitã, iar atmosfera era una liniştitã cu o muzicã discretã, restaurantele de categoeia a doua erau locuri de întãlnire pentru negustori, fãcându-se aici afaceri, şi incheindu-se contracte verbale. Apoi, birturile si bodegile erau create pentru categoria a treia, aici fiind o atmosferã întunecoasã, înnecãcioasã şi zgomotoasã.
Un alt element care reflecta starea socialã era îmbrãcãmintea. Aceasta era mai îngrijitã cu cãt clasa socialã era mai înaltã, burghezia purtãnd hainele cele mai scumpe, iar marginalii pe cele mai ieftine.
În ceea ce priveşte moda femininã, trebuie menţionat cã aici apar schimbãri drastice, datoritã mişcãrii feministe, care presupunea o femeie activã, snergicã, şi puternicã. Astfel, fustele au devenit mai scurte, rochiile mai vaporoase, iar pãrul mai scurt.
În zonele urbane majoritatea cetãţenilor aveau mai mult timp liber decât cei din zonele rurale. Astfel, au apãrut noi forme de petrecere a timpului liber. În afarã de cititul presei sau ascultarea radioului, existau, ca metode de relaxare, plimbãrile prin parcuri(în peioada 1929-1933, în jurul Bucureştiului au fost construite lacuri, înconjurate de grãdini şi parcuri publice).
Deasemenea, a apãrut practica vizitelor de sfârşit de sãptãmânã, când se discuta despre artã, literaturã, afaceri, sau politicã.
O atenţie specialã aveau sãrbãtorile naţionale, cum ar fi ziua de 10 mai, ziua naţionalã, când se organizau parade şi jocuri de artificii. În oraşele mici, un eveniment important mai era şi turneul unor trupe de teatru.
Oraşul a fost expresia modernitãţii, a dezvoltãrii, însã, în acelaşi timp, a fost şi imaginea unui stat format din contraste, o reprezentare miniaturalã a întregii societãţi.
Cealaltã parte, cea a tradiţionalului, se afla în spaţiul rural, unde schimbãrile se petreceau greu iar mentalitãţile erau pãstrate de secole.
Aici, problema locuinţei era mai puţin presantã, neexistând acea supra populaţie urbanã. O singura locuinţã putea adãpostii atât familia(inclusiv bunicii şi copiii cãsãtoriţi) cât şi animalele(adãpostite, în general, pe timpul iernii). Mobilierul era minim, iluminatul se fãcea fie cu gaz lampant, fie cu lumânarea, încãlzitul se facea pe bazã de lemne sau de coceni, iar apã curentã nu exista(era luatã de la fântânã), cum nu exista nici canalizare.
Exista diviziunea muncii în cadrul familiilor ţãrãneşti, femeile lucrând acasã(mâncare, tors, ţesut, împltetit), iar bãrbaţii „afarã”(îngrijeau animale, tãiau lemne, etc.).
Alimentaţia era deficitarã, fiind bazatã pe porumb. Existau neajunsuri datorita repartiţiei alimentare inegale, cãci deşi iarna alimentaţia era sãnãtoasã, vara, vorbim de subnutriţie. Din punct de vedere religios, ţãranii ţineau toate posturile anului. Aceste probleme de hrãnire au generat numeroase victime ale unor boli ca rahitismul şi xeroftalmia.
Existau foarte puţini doctori în aceste zone(unu la 17000), iar ţãranii refuzau sa meargã la doctor. Ei nu ştiuau de bacterii, microbi sau boli infecţioase, rãmânând lângã bolnav indiferent de boalã. Ca urmare a acestor factori, mortalitatea era foarte ridicata la sate, nou-nãscuţii abia supravieţuind primelor 7 luni de viaţã.
Pe de altã parte, ţãranul de dupã 1918 este mult mai interesat de politicã, şi de principalele evenimente din ţarã. Înainte de rãzboi, se citea câte un ziar la bisericã o datã la câteva luni, şi de multe ori, informaţiile prezentate în aceste ziare erau destul de vechi. Însã, pe timpul rãzboiului,interesul pentru ziare a crescut, pentru cã acestea publicau numele mortilor de pe front. Dupã 1918, s-a pãstrat tradiţia de a citi ziarul, şi de a discuta politicã. Ţãranul nu mai este total rupt de ceea ce se întamplã în ţarã. El are opinii, şi vederi politice, şi începe sã îşi lãrgeascã orizonturile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu