5 octombrie 2009
Othello a fost liantul
Autor: ALEX REVENCO
Florentin Milcoff a făcut orchestraţia, el ştia ambele "dialecte" muzicale. Şi al celor din orchestra simfonică şi al celor de la Iris. Iată ce spune Florentin despre concertul de la Sala Palatului şi turneele ce au urmat: "În mai puţin de o lună se împlinesc nouă ani de la acel eveniment... au fost puţine momente speciale în viaţa mea, iar acela în întregul lui a fost un moment special... nu făcusem nici unul aşa ceva.
A venit colegul meu Mihai Godoroja să mă întrebe dacă nu vreau să mă ocup de aranjamentul muzical pentru o orchestră simfonică ce urma să cânte împreună cu Iris. De Iris începusem să mă apropii din 1999 când am colaborat la albumul «Iris 2000». Când am aflat că urma să fac orchestraţia am avut sentimente contradictorii: unul era o imensă provocare, iar altul ceva aproape de blocaj... nu îmi era străin domeniul, dar, practic, era pentru prima oară când trebuia să scriu «pe bune» pentru o orchestră de 80 de persoane, başca să scriu şi o uvertură. «Cum să sune uvertura?», întrebam în stânga şi în dreapta, «să sune... nu ştiu... las' că ştii tu mai bine». Am hotărât până la urmă sa fie o poveste «pe scurt» a «corabiei cu pânze» sau a «trenului fără naş» care se numeşte Iris. Înainte de toate, o mică poveste... la Casa de cultură a Sectorului 4, în primăvara lui 1983 cântam într-o trupă rock, una din cele 20.183 de trupe care s-au născut şi au murit aproape instantaneu de când se cântă cu chitare în România. Seara însă a fost închisă de Iris. Am rămas cu toţii... Mă uitam la Cristi ca la un extraterestru... Probabil că sunteţi tentaţi să mă întrebaţi dacă mă gândeam atunci că am să ajung să cânt cu Cristi?... Ei bine nu mă gândeam...
SENTIMENTUL DE ZID
Am început repetiţiile «simulate» cu Iris... Simulatorul de orchestră era un calculator cu aranjamentul orchestral redat pe boxe peste care cânta Iris... a mers destul de bine treaba... apoi în partea cealaltă cu orchestra simfonică... toate bune şi frumoase până s-au întâlnit la Teatrul Masca pentru repetiţii comune. Au fost ca să zic aşa două momente de blocaj: unul, atunci când Nelu a «dat beţe» şi Iris a început să cânte, iar orchestra împreună cu dirijorul au rămas ca la dentist, fără să scoată un sunet, iar altul, atunci când Traian, dirijorul orchestrei a spus tuturor: «Bun... haideţi acum să reluăm de la măsura 35... unu, doi, trei» şi... orchestra a început să cânte, dar de data asta băieţii de la Iris zâmbeau şi erau nedumeriţi... Am inţeles că eu trebuia să fiu liantul dintre ei, deoarece eu ştiam ambele «dialecte» muzicale: cel al orchestrei simfonice şi cel rock, de la Iris. Treaba a început să funcţioneze, ba mai mult unii instrumentişti din orchestră îmi spuneau: «Auzi, moşule... înainte mie nu-mi plăceau rockerii ăştia de la Iris, dar acum parcă simt altfel muzica lor, îmi place!»... Spectacolul de la Sala Palatului ce să zic,... n-am ce să spun... a fost cel mai frumos spectacol din viaţa mea trăit vreodată pe scenă şi vă rog să mă credeţi că în peste 25 de ani de activitate am cântat pe unde nici nu vă trece prin cap, dar acel spectacol din 27 octombrie 2000 a fost unul din momentele în care m-am simţit cu adevărat artist pe scenă. E un spectacol în sine să cânţi cu Iris pe scenă, mie mi-au dat sentimentul de zid, iar Cristi are pur şi simplu har de la Dumnezeu. Sunt foarte puţini artişti în România care au har, dar el este unul dintre ei. În acea seară, sala a fost principalul artist, a fost un public absolut extraordinar care a cântat nonstop, a aplaudat, a fluierat şi a ţipat, atmosfera a fost absolut incendiară. Au urmat apoi două turnee, "Iris Athenaeum" şi Iris Digital Athenaeum, în 2000 şi 2001".
"A fost cel mai frumos spectacol din viaţa mea trăit vreodată pe scenă şi vă rog să mă credeţi că în peste 25 de ani de activitate am cântat pe unde nici nu vă trece prin cap, dar acel spectacol din 27 octombrie 2000 a fost unul din momentele în care m-am simţit cu adevărat artist pe scenă."
Florentin Milcof
A venit colegul meu Mihai Godoroja să mă întrebe dacă nu vreau să mă ocup de aranjamentul muzical pentru o orchestră simfonică ce urma să cânte împreună cu Iris. De Iris începusem să mă apropii din 1999 când am colaborat la albumul «Iris 2000». Când am aflat că urma să fac orchestraţia am avut sentimente contradictorii: unul era o imensă provocare, iar altul ceva aproape de blocaj... nu îmi era străin domeniul, dar, practic, era pentru prima oară când trebuia să scriu «pe bune» pentru o orchestră de 80 de persoane, başca să scriu şi o uvertură. «Cum să sune uvertura?», întrebam în stânga şi în dreapta, «să sune... nu ştiu... las' că ştii tu mai bine». Am hotărât până la urmă sa fie o poveste «pe scurt» a «corabiei cu pânze» sau a «trenului fără naş» care se numeşte Iris. Înainte de toate, o mică poveste... la Casa de cultură a Sectorului 4, în primăvara lui 1983 cântam într-o trupă rock, una din cele 20.183 de trupe care s-au născut şi au murit aproape instantaneu de când se cântă cu chitare în România. Seara însă a fost închisă de Iris. Am rămas cu toţii... Mă uitam la Cristi ca la un extraterestru... Probabil că sunteţi tentaţi să mă întrebaţi dacă mă gândeam atunci că am să ajung să cânt cu Cristi?... Ei bine nu mă gândeam...
SENTIMENTUL DE ZID
Am început repetiţiile «simulate» cu Iris... Simulatorul de orchestră era un calculator cu aranjamentul orchestral redat pe boxe peste care cânta Iris... a mers destul de bine treaba... apoi în partea cealaltă cu orchestra simfonică... toate bune şi frumoase până s-au întâlnit la Teatrul Masca pentru repetiţii comune. Au fost ca să zic aşa două momente de blocaj: unul, atunci când Nelu a «dat beţe» şi Iris a început să cânte, iar orchestra împreună cu dirijorul au rămas ca la dentist, fără să scoată un sunet, iar altul, atunci când Traian, dirijorul orchestrei a spus tuturor: «Bun... haideţi acum să reluăm de la măsura 35... unu, doi, trei» şi... orchestra a început să cânte, dar de data asta băieţii de la Iris zâmbeau şi erau nedumeriţi... Am inţeles că eu trebuia să fiu liantul dintre ei, deoarece eu ştiam ambele «dialecte» muzicale: cel al orchestrei simfonice şi cel rock, de la Iris. Treaba a început să funcţioneze, ba mai mult unii instrumentişti din orchestră îmi spuneau: «Auzi, moşule... înainte mie nu-mi plăceau rockerii ăştia de la Iris, dar acum parcă simt altfel muzica lor, îmi place!»... Spectacolul de la Sala Palatului ce să zic,... n-am ce să spun... a fost cel mai frumos spectacol din viaţa mea trăit vreodată pe scenă şi vă rog să mă credeţi că în peste 25 de ani de activitate am cântat pe unde nici nu vă trece prin cap, dar acel spectacol din 27 octombrie 2000 a fost unul din momentele în care m-am simţit cu adevărat artist pe scenă. E un spectacol în sine să cânţi cu Iris pe scenă, mie mi-au dat sentimentul de zid, iar Cristi are pur şi simplu har de la Dumnezeu. Sunt foarte puţini artişti în România care au har, dar el este unul dintre ei. În acea seară, sala a fost principalul artist, a fost un public absolut extraordinar care a cântat nonstop, a aplaudat, a fluierat şi a ţipat, atmosfera a fost absolut incendiară. Au urmat apoi două turnee, "Iris Athenaeum" şi Iris Digital Athenaeum, în 2000 şi 2001".
"A fost cel mai frumos spectacol din viaţa mea trăit vreodată pe scenă şi vă rog să mă credeţi că în peste 25 de ani de activitate am cântat pe unde nici nu vă trece prin cap, dar acel spectacol din 27 octombrie 2000 a fost unul din momentele în care m-am simţit cu adevărat artist pe scenă."
Florentin Milcof
